Toți cei din acest tren sunt suspecți
Al doilea volum din seria Ernest Cunningham
Benjamin Stevenson
Titlu original: Everyone on this Train is a Suspect
Limba originală: engleză
Traducere: Mihaela Apetrei
ISBN: 978-606-40-2230-1
Format: 130x200mm
416 pagini
Preț: …. lei
Colecția Fiction Connection. Crime
Editura Trei
Autorul bestsellerului Toți cei din familia mea au ucis pe cineva
Când Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste m-a invitat la festivalul organizat într-un tren ce străbate Australia, speram să găsesc inspirație pentru a doua mea carte. Ficțiune, de data asta: trebuia să mă desprind de oamenii din viața reală care se ucideau între ei. Evident, n-a fost așa.
Invitații erau ca un catalog al familiei regale a scriitorilor de romane polițiste:
• Debutantul (eu!)
• Scriitorul de ficțiune criminalistică
• Scriitorul de blockbustere
• Scriitorul de ficțiune literară
• Scriitorul de thrillere psihologice
Când unul dintre noi este ucis, ceilalți devin detectivi. Împreună, ar trebui să știm cum să rezolvăm o crimă. Desigur, ar trebui să știm și cum să comitem o crimă. Cum poți găsi ucigașul când toți suspecții știu cum să scape basma curată?
Distractiv și amuzant, cu o abundență de distrageri. New York Times Book Review
O nouă parodie inteligentă a genului mystery. Washington Post
Spiritual! Cititorii vor considera că merită prețul biletului pentru călătoria cu trenul Ghan. Wall Street Journal
Inteligent și cu o mulțime de întorsături de situație, un puzzle mystery amețitor. Seattle Times
Un mystery remarcabil și excepțional de la început la sfârșit. Este o continuare impresionantă, fiecare întorsătură de situație la fel de amuzantă și șireată ca și în primul roman. Jane Harper
Inteligent și creativ, al doilea mystery cu cerc închis al lui Stevenson jonglează cu canoanele Epocii de Aur a literaturii polițiste, aducându-ne și propria enigmă extrem de convingătoare. Publishers Weekly
Stevenson rivalizează cu modelele lui din Epoca de Aur a romanului polițist prin dorința de a presăra fiecare scenă cu indicii inteligente și le depășește creând o serie de concluzii false năucitoare. Kirkus Reviews
Benjamin Stevenson este un comediant australian de stand-up și autor premiat. Primul său roman, Greenlight, a fost nominalizat la Premiul Ned Kelly pentru cel mai bun debut, categoria Roman polițist, și a fost publicat în SUA și Marea Britanie.
Al doilea roman, Either Side of Midnight, a fost nominalizat la Premiul International Thriller Writers pentru Cel mai original volum paperback. Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, publicat la Editura Trei, cel de-al treilea roman al său, a devenit bestseller, iar drepturile de traducere au fost vândute în 27 de țări și urmează să fie adaptat pentru televiziune într-o miniserie HBO. De la Melbourne International Comedy Festival și până la Edinburgh Fringe Festival, spectacolele lui live sunt sold-out și a apărut în emisiuni la ABCTV, Channel 10 și The Comedy Channel.
Fragment în exclusivitate
Ar trebui să v-o prezint pe Juliette Henderson.
N-am avut cel mai romantic început de relație, lăsând laoparte toți morții din jurul nostru. Întâlnirea noastră romantică a fost când eu, un șofer de oraș îngro¬zitor de nepregătit care încerca să ajungă la complexul de schi, am fost abordat de ea, care a tras pe dreapta în noroi și zloată, ca să mă ajute. S-a dovedit că era chiar proprietara complexului și, chiar dacă am sfârșit prin a da o mână de ajutor la distrugerea lui, am reușit totuși să navigăm destul de bine prin haosul mediatic ce a urmat. Cei mai mulți dintre cititorii primei mele cărți au fost surprinși să afle că suntem iubiți. „Eram atât de sigur că ea e criminala!“, spun ei. Cred că Juliette e oarecum mândră de asta.
E cu un cap mai înaltă decât mine, are picioare înfipte în schiuri, genunchi care plătesc prețul pentru asta (la doar 41 de ani, trosnește ca Roata norocului) și niște obraji pistruiați, adeseori arși de soare, dovedind o viață petrecută în aer liber. A sfârșit prin a vinde pe o sumă uluitoare terenul pe care fusese complexul, folosindu-și timpul liber astfel obținut pentru a-și scrie propria carte despre evenimentele petrecute acolo. Se bucură de un confort financiar suficient încât să nu trebuiască să mai muncească vreodată, dar insistă că nu s-a pensionat, ci doar așteaptă următoarea aventură. Cel puțin asta spune când o întreb dacă-i lipsește muntele.
E greu de zis ce-i mai dificil, să supraviețuiești unui criminal în serie sau unui tur de lansare de carte, dar întrucât în ultimele 15 luni am trecut împreună prin ambele, ne-am atașat destul de tare unul de altul. Din clipa în care m-a ajutat să-mi montez lanțurile pe roți, m-a tot ținut pe făgaș. Și rezultatul e destul de bun, având în vedere că nu am aflat cum ne cheamă decât după prima crimă.
Și da, sunt mândru de rândurile astea pe care le scriu, chiar dacă par un pic siropoase. Le scrisesem deja, nu pentru vreo carte, ci ca să le pot memora, ca să le folosesc împreună cu acea cutiuță de catifea din buzunar.
Ajunși în vagonul O, ne-am înșirat cu toții pe un singur rând pe coridorul ceva mai îngust decât mă așteptasem. Nu era cale să formăm două șiruri, dus-întors, și mi-am dat seama că, în cazul în care ar veni cineva din sens opus, cel mai bine ar fi să te înghesui în micuța chicinetă (aprovizionată nu doar cu ceai, cafea și un ceainic, ci și cu o cutie de sticlă pentru urgențe, în care se afla un topor și care era dotată cu o manetă care spunea s-o apeși dacă vrei să oprești trenul) și să aștepți să treacă celălalt. Coridorul era pardosit cu parchet fals și acoperit cu mo¬chetă verde-smarald. Ușile cabinelor, cinci la număr în vagonul nostru, erau dispuse pe o parte, în timp ce partea cealaltă avea ferestre mari, pornind cam de la înălțimea șoldului. Am mai aflat și că încăperile erau plasate al¬ternativ de o parte și de alta a vagoanelor, și menționez acest lucru fiindcă e destul de important. Cabinele din „O-Zonă“, unde stăteau majoritatea scriitorilor, erau pe partea dinspre vest a trenului.
Cabina în sine era strâmtă, dar confortabilă. Jumă¬tate din spațiu era ocupat de o sofa de pluș verde-limetă, cam de dimensiunea unei canapele cu trei locuri. La mo¬mentul potrivit, aceasta putea fi transformată în pat și am văzut și mânerele din perete, aflate în spatele sofalei, de unde am presupus că se trage patul suspendat. Paturile erau pentru o persoană și destul de înghesuite unul în altul încât, dacă te ridicai repede în șezut sau te foiai ceva mai zglobiu, ai fi fost recompensat cu un cucui. Nu prea era loc pentru romantisme.
— Nicio ușă n-are încuietoare, a spus Juliette agitând clanța și gândindu-se, poate, la ce mă gândeam și eu. Trebuie să fie o chestie de siguranță.
Acum, că știu deja cum stă treaba, pot să-ți spun că ușile din Ghan nu prea au încuietori, în afara celor de la toalete (în secțiunea noastră era o singură toaletă comună), a celor din Vagonul Prezidențial și, presupun, de la compartimentul mecanicului de locomotivă. Dacă speri la o cameră misterioasă, încuiată, ea nu există. Camerele tuturor sunt deschise pentru toată lumea, așa încât fiecare vine și pleacă după cum poftește.
Cabina noastră are și un mic dulăpior în care există un mini-seif și o măsuță de toaletă, precum și un mic cotlon la nivelul podelei, pentru bagaje (în cabină nu am avut voie decât cu o geantă de mână). Chiar și cu un bagaj minim, navigarea prin restul spațiului rămas disponibil a presupus un pic de tangou între doi adulți. Baia îmi amintea de toaleta din avion, cu totul măsurat perfect, așa încât capacul de la veceu să treacă la milime¬tru pe lângă chiuvetă când îl ridicai, iar ușa să le atingă pe ambele, când o deschideai. Totuși, spre deosebire de avion, nu era nevoie de ecran sau televizor în cabină: distracția noastră avea să fie o fereastră uriașă, expunând ținutul pe care-l traversam.
Am găsit pe sofa un pliant; l-am ridicat. Conținea programul festivalului, cu toți invitații înscriși pe-o parte și cu programul activităților pe cealaltă parte. Am fost îngrozit să constat că, pentru invitați, obișnuitele excursii de pe traseu — apele cristaline de la trecătoarea Kathe¬rine, urcușul prin pământul roșiatic de la Alice Springs — fuseseră înlocuite de „conversații“ la bord. Dar se pă¬rea că rămânea totuși să explorăm minele de opal de la Coober Pedy, ceea ce era o ușurare.
Am cercetat numele de pe listă și am încercat să le rețin. Îl întâlnisem deja pe Wolfgang, a cărui biografie semăna mult prea mult cu un pedigri literar ca să mai includă și fraza „trăiește în Blue Mountains alături de partenera sa și cei doi câini ai lor“ și care conținea o listă atât de stufoasă de premii, încât fuseseră nevoiți să micșoreze dimensiunea literelor ca să încapă tot textul despre el. Știam și opera lui Henry McTavish. Următorii trei erau Lisa Fulton, scriitoare de thrillere cu subiecte din justiție, Alan Royce, care scria despre crime bazate pe dovezi criminalistice, și SF Majors, autoare de thrillere psihologice, care trăia în Blue Mountains alături de par¬tenera ei și cei doi câini ai lor.
— Poți să profiți de priveliște, a spus Juliette.
S-a moșmondit aplecată sub fereastră până a găsit un zăvor și a eliberat o măsuță ce stătuse lipită de perete. A gesticulat spre ea cu grația unui magician:
— Ta-da! Mia aia de cuvinte n-are nicio șansă.
Nici măcar veselia ei nu mi-a putut alunga temerile, dar i-am apreciat încercarea îndeajuns încât să joc scena în care îmi scot laptopul și carnetul și le pun lângă geam. Juliette s-a așezat lângă ușă și a început să frunzărească exemplarul primit în avans din noul thriller psiholo¬gic al lui SF Majors, pentru care i se ceruse un citat. Pă¬rea o încercare deliberată de a bloca orice tentativă de conversație din partea mea, așa că am înțeles aluzia și am deschis carnetul.
Ca să-ți zic adevărul, notele pe care le aveam erau mult prea puține. Deși studiasem toate regulile pentru succesul unei ficțiuni cu mistere, nu aveam în minte nicio intrigă și niciun personaj pe care să le aplic. Data trecută nu făcusem decât să aștern pe hârtie ce se în¬tâmplase. Acum trebuia să inventez totul din, Doamne păzește, propriul creier. Singurul lucru notat în carnețel era o listă de însemnări despre structură: ce trebuie să se întâmple în fiecare secțiune a cărții și la ce număr de cuvinte trebuia să se întâmple fiecare lucru.
Iată cum arăta lista mea:
10 000 de cuvinte: Introducerea personajelor, victimelor și suspecților
20 000 de cuvinte: Explorarea motivelor (notă: 90% din indiciile pentru rezolvarea crimei sunt deja prezente)
30 000 de cuvinte: CRIMĂ
40 000 de cuvinte: Identificarea suspecților, anchetarea lor, interogatoriile
50 000 de cuvinte: Momeli și distrageri + dezvoltarea relațiilor dintre personaje (ceva romantic?)
60 000 de cuvinte: A doua crimă
70 000 de cuvinte: O scenă de acțiune? (trebuie să in¬cludă un moment tip TOTUL E PIERDUT)
80 000 de cuvinte: Rezolvarea misterului
L-am spart așa, pe bucăți, în speranța că ar putea să nu mai pară atât de intimidant rupt în fragmente mai mici. Ultima dată când Simone a verificat progresele, am fost destul de încrezător ca să-i trimit prin e-mail lista asta, iar ea mi-a răspuns: Excelentă idee, întoarcerea la origini, ceea ce mi s-a părut la vremea respectivă mai degrabă o laudă decât punerea la punct care probabil că era. Însă acum, lista nu mai făcea decât să-mi amintească volumul de cuvinte care mă aștepta să-l scriu. 80 000 de chestii enervante. Pentru asta, ar trebui să prind 100 de trenuri.
Am tras adânc aer în piept, am dat pagina și am scris: Loc: trenul.
Apoi am scris dedesubt: Am mai făcut asta și înainte. Evident.
În caz că te întrebi, acum suntem un pic de tot peste 6 000 de cuvinte, ceea ce înseamnă că-mi mai rămân cam 3 500 ca să mă asigur că i-ai întâlnit pe toți cei pe care trebuie să-i întâlnești: victime, ucigași și suspecți. În schimb, eu pierd vremea scriind despre cum mă holbez la o pagină albă, îngrijorat că pierd vremea. Și nu trebuie să fac nimic altceva decât să încep. Fără distrageri.
Fata Cu Cartea 