Osatura romanului pe care vreau să vi-l prezint în această tîrzie noapte este clădită pe un monolog aproape existențial. De cîte ori nu ne trezim din insomnie cu o dorință aprigă de a recunoaște greșeli trecute sau de a prognoza un viitor incert. Așa stau lucrurile și în viața neurochirurgului Henry Perowne, care chiar e un englezoi pînă în măduva oaselor, jucător de squash, tată și soț de o virtute indubitabilă. Vă veți întreba: Ce are eroul ăsta atît de atipic? Ce face lucrarea asta atît de puternică și sensibilă în același timp?

E în primul rînd un roman aproape în întregime monologat, iar eroul central jonglează cu trăiri și emoții umane, impregnate de slăbiciunea și tristețea specifice fiecărui muritor de rînd. Totul începe cu un avion care face o aterizare de urgentă spre aeroportul Heathrow și un om care din căldura unui cămin conjugal privește scena dată cu o doză de pseudo-lirism. Cert este că confesiunea acestuia se întinde unei axe temporare de o viață. De la sentimentele fierbinți pe care le are față de soția lui, pe care din spusele lui: „mi-am consumat dragostea în cușeta unui tren” pînă la relațiile cu copii săi, despre care va spune: „pentru copiii lui (Perowne) a spune despre cineva că dă mîncare la porumbei echivala cu a fi dus cu pluta„. Luxul de amănunte cu care descrie operațiile pe creier cu terminologie absolut necunoscută mie (m-am simțit profană, dar cel puțin am pus mîna pe DEX ca să acopăr lapsusurile) denotă un devotament ajuns la limita unui fanatism în realizarea acelui scop nobil de a oferi ajutor celor aflați la un pas de moarte. Confesiunea care are practic durata unei singure diurne (de aici provine și titlul „Sâmbăta”, deoarece autorul anume acestă zi a ales-o) e intersectată pe parcurs cu invicțiunea bruscă și violentă de noi personaje, unele mai obscure (banditul Baxter care il atacă pe Perowne, cînd acesta îi tamponează accidental autoturismul) pînă la unele absolut decrepită și caraghioase (socrul său Grammaticus, un poet solitar aflat în prag de marasm și în comun un alcoolic cronic). Pe fundalul trăirilor povestitorului se suprapun și jocurile geopolitice aproape profețiale, iar afirmațiile lui pe marginea lor sunt atît de calculate încît ușor ar putea fi aplicate și în contextul actual:

„Vezi tu, însăși teroarea e cea care ține unită națiunea, întregul sistem funcționează pe teamă si nimeni nu știe cum să-i pună capăt.”-despre regimul lui Saddam Hussein

„Ce apocaliptic sună toate temerile astea în plină zi, cînd existența însăși a străzilor si a oamenilor care le populează reprezintă propria lor justificare, propria lor asigurare.”

„Terorismul islamic se va domoli odată cu razboaiele recente, schimbările climaterice..”

Deci per ansamblu nu e un roman prea optimist, cu precădere e chiar unul destul de nuanțat, cu tentă geopolitică și totuși atît de frumos, mai ales motivațional. ” Provocarea o reprezintă realul și nu magicul ”

Într-un final, recomand romanul cu căldura celor care nu se tem de lecturi incomode, gînduri excentrice sau celor care pur și simplu nu știu cu ce să își ocupe o zi de Sâmbătă.

Despre autor găsiți info în linkul pe care vi-l atașez: Biografie IAN McEwan

Nota mea: 🌟🌟🌟🌟

Reclame