Nou! „Ochi pentru ochi” de M. J. Arlidge

Ochi pentru ochi

M.J. Arlidge

Titlu original: Eye for an Eye

Limba originală: engleză

Traducere: Alexandra Fusoi

ISBN: 978-606-40-2197-7

Format: 130x200mm, paperback cu clape

592 pagini

Preț: 59.00 lei

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Bestseller SUNDAY TIMES

CEI MAI CUNOSCUȚI CRIMINALI S-AU ASCUNS LA VEDERE.

PÂNĂ ACUM…

„Emily“ este o mamă singură devotată.

„Jack“ are o slujbă nouă, într-un oraș nou.

„Russell“ e pe punctul să se îndrăgostească.

Toți au același secret: niciunul dintre ei nu e cine spune că ar fi. Se numără printre cei doar nouă criminali din Marea Britanie cărora li s-a acordat dreptul la anonimat după ispășirea pedepsei, din cauza crimelor atroce pe care le-au comis.

Dar dacă familiile victimelor află adevărata identitate a criminalilor?

Consiliera de probațiune Olivia Campbell e prinsă într-un foc încrucișat când sunt căutați atât cel care a divulgat identitățile secrete, cât și justițiarii ucigași dezlănțuiți de scurgerile de informații…

Înfiorător, sfâșietor, un thriller mare, îndrăzneț, complex. Chris Whitaker

O lecție de maestru care te pune pe gânduri. Povestea ți se întipărește în minte. Daniel Cole

Un thriller dinamic… Cu ritm rapid, tulburător, îți dă de gândit. Guardian

Un roman crime emoționant pentru secolul XXI. Daily Mail

În acest thriller profund, dureros, nu există răspunsuri simple. The Sun

„Impresionant și plin de compasiune, Ochi pentru ochi ar trebui să câștige premii.“ Literary Review

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA.

Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii.

De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica.

Fragment în avanpremieră

CAPITOLUL 59

— O crezi?

Chandra și Gary Buckland se îndreptau cu pas grăbit spre Mondeo. Era esențial să se întoarcă la secție cât mai repede și să înceapă să disece ultimele evenimente.

— N‑avem niciun motiv să n‑o credem, a răspuns Chandra calm, încercând să‑și ascundă anxietatea tot mai intensă. Telefonul lui Caitlin arată că acum trei săp­tămâni a primit un mesaj anonim, care l‑a deconspirat pe Baynes. A fost trimis de pe același telefon Samsung Galaxy care a trimis și informația despre Willis, dar cu o altă cartelă. Oricine face toate astea, e foarte prudent.

— Caitlin a răspuns la mesaj?

— O singură dată, imediat după ce l‑a primit, întrebând cine a trimis mesajul. Dar n‑a primit niciun răspuns.

Buckland a stat pe gânduri, apoi a întrebat:

— Știm de unde a fost trimis mesajul?

— De undeva de lângă Oxford Circus.

— Și data, ora?

— Vineri, 28 noiembrie, la 9:45.

Buckland a expirat zgomotos, umflându‑și obrajii.

— Păi, asta încurcă totul. Am studiat deplasările lui Martin Coates cu cea mai mare atenție, pe o perioadă de câteva săptămâni. A fost la Londra doar de două ori în ultimele două luni. Pe 8 noiembrie și pe 11 decem­brie. Pentru toate celelalte zile, are alibiuri beton — mai mulți martori care dovedesc că era în Bolton. O să‑i rog pe băieți să mai verifice o dată deplasările lui de pe 28, dar n‑o să țină.

Chandra a înregistrat informația, cu mintea turată la maximum, după care a întrebat:

— Considerăm că Martin Coates n‑a fost implicat în scurgerea de informații de la Bolton?

— Așa pare. El neagă categoric și până acum nu putem face legătura dintre el și telefonul de pe care au fost tri­mise informațiile despre Mark Willis.

— În plus, apare un tipar care nu se potrivește, a adă­ugat Chandra, preluând ideea. Un informator anonim, care probabil acționează din capitală și care transmite de­liberat informații secrete. Bănuiesc că e posibil ca Martin Coates să aibă un complice, cineva care stă aici…

— Dar nu pare foarte probabil, a intervenit Buckland, încercând să fie cât de generos putea.

Chandra a acceptat lovitura și au mers mai departe. Când au ajuns la mașina ei, a deschis‑o din telecomandă.

— Și acum? a întrebat Buckland când s‑au urcat în Mondeo.

— Păi, o vor pune pe Caitlin sub acuzare pentru omor calificat, ceea ce o să provoace fără îndoială o revoltă pu­blică de proporții. Între timp, e treaba noastră să dezgro­păm o legătură concretă între cele două crime, să aflăm cine trage sforile.

Chandra a pornit motorul și era pe punctul să dema­reze când i‑a vibrat telefonul. L‑a pus cu grijă în suport și a răspuns.

— Detectiv‑inspector Dabral.

— Scuze că te deranjez, șefa, sunt agentul Cooke.

— Nu poate să aștepte? Ne întoarcem în 20 de minute.

— Nu.

Chandra s‑a încordat imediat.

— Tocmai am primit un apel de la directorul adjunct al Serviciului de Probațiune, Chris Parkes.

— Așa…

— Se pare că a mai fost o scurgere de informații.

Chandra se holba la telefon uluită.

— Cine? Când?

— Emily Lawrence, pe numele real Janet Slater. Stătea de 20 de ani în Reading, sub un nume fals. Se pare că a făcut treabă bună, are o slujbă în regulă și un băiat adolescent. Oricum, a fost surprinsă de fratele ei mai mare, Robert, în fața casei. A scăpat cu bine, dar acum se ascunde cu băiatul și e clar că a fost dată în vileag și că fratele ei are de gând să‑i facă rău. Mă întrebam ce vrei să facem.

În glas i se simțea o nervozitate autentică, însă de data asta Chandrei chiar nu‑i trecea prin cap nimic care s‑o liniștească. Era mult peste tot ce mai întâlnise până acum și, brusc, a simțit că e speriată, prea puțin pregătită și cu totul depășită de situație. Ce se petrecea? În ce fel de coșmar pervers fusese aruncată?

Și unde avea să se termine totul?

                                             CAPITOLUL 60

Era discuția pe care se rugase să nu fie niciodată ne­voită s‑o poarte. Însă acum n‑avea cum s‑o mai evite. Sam o țintuia cu privirea, implorând‑o în tăcere să‑i curme chinul. Dacă ar fi fost doar furios sau nedumerit, poate că ar fi putut să se convingă singură să‑l mai lase puțin în ceață. Dar fiul ei, băiatul ei iubitor și devotat părea speriat și trist, ceea ce ea nu putea suporta.

— Vreau să știi, a început ea nesigură, pigulind pătura de pe patul îngust, că tot ce‑am făcut, am făcut ca să te protejez pe tine, ca să ne protejez pe amândoi. Asta a fost întotdeauna principala, singura mea prioritate.

Sam n‑a zis nimic, clipind nervos, ca și cum se aștepta la ce e mai rău. Înghițind ca să alunge greața care‑o cuprindea rapid, Emily a continuat ezitant:

— Și sper că, în zilele și săptămânile care urmează, o să ții minte asta. N‑am vrut niciodată să te mint, am detes­tat să te mint, dar, sincer, n‑am avut de ales.

— Să mă minți despre ce? Despre ce vorbești, mamă? a întrebat Sam, cu glas tremurat.

N‑avea cum să evite, n‑avea cum să mai fugă. Emily a închis ochii și a răspuns:

— Nu mă cheamă Emily Lawrence. Numele… numele meu adevărat e Janet Slater.

L‑a auzit cum trage aer în piept brusc, dar a continuat.

— Sunt din Bridgend, nu din Cardiff. De fapt, încă am familie acolo. Tata, trei frați, o soră…

— Dar ai zis că părinții tăi au murit! Că erai singură la părinți.

— Știu ce‑am făcut și acum încerc să explic. Bine?

A deschis ochii și a fost lovită în moalele capului de ce‑a văzut. Sam se holba la ea, șocat, cu lacrimi în ochi. Nu‑l mai văzuse niciodată atât de speriat și parcă a simțit un pumnal înfipt în inimă.

— O parte din motivul pentru care nu ți‑am spus nici­odată este că… este că am avut o copilărie îngrozitoare. Mama ne‑a părăsit când aveam șase ani, l‑a lăsat pe tata cu șapte guri de hrănit. Nu s‑a uitat niciodată în urmă, deși stătea două străzi mai încolo…

Brusc, Emily a simțit că se sufocă, a simțit cum o îneacă emoția, arsura usturătoare a respingerii încă prezentă.

— A… a fost o perioadă proastă. Tata muncea toată ziua și bea toată noaptea. Eram lăsați ne descurcăm singuri, să avem grijă de bebelușul care plângea, și plângea, și plân­gea. A fost… a fost groaznic, așa a fost. N‑aveam nicio­dată suficienți bani pentru mâncare sau chirie, abia dacă mergeam la școală și, când mergeam, eram intimidați. Eram murdari, îmbrăcați în haine de căpătat, cu părul plin de păduchi… Era dezgustător, umilitor.

Fără să se gândească, Emily și‑a dus mâna la părul ei negru, lung. Acum îl spăla în fiecare zi, așa făcea de peste 20 de ani. Însă amintirea scalpului unsuros și iritat nu dispăruse și o sâcâia.

— La școală era destul de rău, dar acasă era și mai rău. Nu știam niciodată în ce dispoziție avea să fie tata. De obicei, stătea în nenorocitul ăla de fotoliu, cu berea într‑o mână, țigara în ailaltă, și zbiera la noi să nu mai lăsăm copilul să plângă. Dacă făceai ce ți se spunea, erau toate bune și frumoase. Dar dacă nu…

Sam privea îngrozit, dar ea nu se mai putea opri.

— Ne bătea cu ce‑i venea la mână — cureaua, un furtun de cauciuc, vătraiul. Asistentele de la Urgențe ne știau destul de bine, dar n‑a luat nimeni nicio măsură, așa că făcea ce voia. Odată m‑a prins că‑i furam țigările. M‑a obligat să mănânc tot pachetul în fața lui, m‑a lăsat să mă înec cu tutunul ăla oribil, după aia m‑a dezbrăcat și m‑a aruncat în stradă. Probabil că am stat acolo câteva ore, despuiată și umilită, și am bătut la ușă, milogindu‑mă să mă lase înapoi înăuntru…

Vocea i s‑a pierdut, fetița tristă care fusese cândva ieșind iar la iveală. Sam plângea în tăcere și și‑a pus mâna pe brațul ei, însă ea a dat‑o deoparte cu blândețe. Nu‑și dorea compasiunea lui.

— Trebuie să înțelegi că aveam niște condiții foarte proaste. Eram furioasă și tristă și sufeream. Mama nu mă voise, tata voia să‑mi facă rău, frații mă ignorau, n‑aveam pe nimeni, Sam, absolut pe nimeni. M‑aș fi sinucis dacă aș fi avut curajul, dar eram o lașă, un vierme…

— Te rog, mamă, încetează, s‑a rugat Sam de ea suspinând.

— Nu pot, iubire, trebuie să auzi totul, a insistat Emily, dar și glasul ei tremura. Trebuie să înțelegi cine sunt. Asta sunt eu.

— Cum adică? Ce s‑a‑ntâmplat?

Emily știa că trebuie să meargă mai departe acum, pen­tru că altfel n‑ar mai fi niciodată în stare să povestească.

— Într‑un bună zi… într‑o zi a ajuns să fie așa de rău… nici măcar nu‑mi aduc aminte ce s‑a‑ntâmplat de m‑am înfuriat atât de rău… dar a fost așa de rău, că am… am fă­cut ceva îngrozitor. Tata era beat, dormea, deși bebelușul urla la etaj. Eram singură în sufragerie, mă uitam la el cum doarme, cu berea și țigara în mână. Și… nici până azi nu știu de ce‑am făcut‑o… dar am… am luat țigara aia și am pus‑o pe covor lângă fotoliul lui. A început să mocnească, după aia s‑a aprins și a luat foc și fotoliul. N‑a durat decât câteva minute să se întindă focul și în timpul ăla am… n‑am făcut nimic. Am stat și m‑am uitat. M‑am trezit doar când m‑a apucat de mână fratele meu Rhys și mi‑a zis să ies, că a luat foc casa…

— Ce… ce s‑a‑ntâmplat după aia? a întrebat Sam, alb ca varul la față.

— A luat foc totul și asta a fost tot.

— Ai fost rănită?

Emily a clătinat din cap îndurerată. Se simțea dintr‑odată copleșită, ca și cum ar fi apăsat‑o o greutate foarte mare.

— Eram bine, la fel și cei mai mulți dintre frații și suro­rile mele. Tata a fost însă rănit, de fapt a avut arsuri foarte grave. Și… și bebelușul n‑a supraviețuit.

— Bebelușul a murit? a icnit Sam îngrozit.

— Da, Susan a murit.

Trei cuvinte simple, dar cu un efect devastator.

— Trebuie să mă crezi când spun că n‑am vrut să‑i fac rău. Chiar nu mă gândeam, voiam doar să fac ceva, să fac rău cuiva.

— Ai… ai fost arestată?

— Nu. Vezi tu, nu știa nimeni. Fratele meu a crezut că am văzut focul și m‑am blocat, poliția a crezut că tata a adormit și a scăpat țigara, așa că…

Sam a dat din cap, dar arăta de parcă ar fi primit o palmă. Era prea mult de înțeles, știa și ea, dar acum, că începuse, nu se mai putea opri, voia să spună tot.

— Am fost luați în grijă, trimiși în plasament, iar Gwy­neth și cu mine am ajuns la domnul și doamna Thomas. Pare ciudat să spun acum, dar… următoarele câteva luni au fost unele dintre cele mai fericite din viața mea.

Sam se încrunta, iar ea a continuat repede:

— Știu că pare nedrept, chiar o cruzime, și îmi părea sincer rău de Susan… dar, vezi tu, am primit foarte multă atenție, foarte multă compasiune după incendiu. Toată lumea voia să se învârtă în jurul nostru, al copiilor, eram deosebiți, se dădeau peste cap să ne ajute. Presupun că e sentimentul cel mai apropiat de dragoste de care avuse­sem parte și nu mă mai săturam.

S‑a oprit puțin, știind că pasul următor va fi cel mai rău.

— Primele șase luni sau așa ceva au mers destul de bine pentru noi, dar apoi lumea și‑a văzut de viață. Soții Thomas lucrau până târziu și eram singură cu Gwyneth multă vreme. Deși eram apropiate ca vârstă, nu ne‑am înțeles niciodată foarte bine. Ea se plângea tot timpul și încerca mereu să mă bage în bucluc…