Fragment în exclusivitate din „Cuțitul” de Jo Nesbø

                                                                           FRAGMENT        

                                                                     PARTEA A TREIA

Alexandra se întoarse surprinsă pe scaun. Nu era vorba de moment, care era total atipic pentru norvegi­eni, ci de felul de adresare. Şi, evident, bărbatul nu era norvegian. Sau, mai degrabă, nu arăta a norvegian. Nu numai că avea trăsături asiatice, însă hainele lui — cos­tum, cămaşă albă apretată şi cravată cu ac — nu erau în mod clar ţinuta tipică a unui norvegian. În afară de cazul în care norvegianul respectiv se număra printre idioţii infatuați a căror slujbă includea cuvinte precum „agent“ sau „broker“ pe care, de obicei, ţi le spuneau mai întâi dacă îi întâlneai într‑un bar, unde se prefăceau că tocmai veniseră de la birou, unde munciseră din greu. Ăsta, cel puţin, era semnalul pe care sperau să‑l transmită ca să prindă prada. Iar când ajungeau să‑şi „dezvăluie“ me­seria după ce manevrau cu discreţie conversaţia către o zonă în care menţionarea acesteia nu mai devenea ridicolă, o făceau cu o imensă stinghereală mimată, ca şi cum ea tocmai ar fi descoperit vreun nenorocit de prinţ deghizat.

— Sung‑min Larsen. Sunt detectiv la Kripos. Pot să mă așez?

Măi să fie. Alexandra îl studie. Înalt. Mergea la sală. Nu foarte mult, totul era proporţionat, părea conştient de cum arată, însă se bucura de sport. Ca ea. Ochi căprui, evident. Puţin peste 30 de ani? Fără verighetă. Kripos. Da, auzise câteva fete menţionând numele lui, acea com­binaţie ciudată de Asia şi Norvegia. Ciudat că nu‑l mai întâlnise. În acea clipă, soarele ajunse în dreptul ferestrei cantinei, lumină chipul lui Sung‑min Larsen şi încălzi unul dintre obrajii Alexandrei cu o intensitate suprinză­toare. Domnişoară Sturdza. Poate că primăvara venea mai devreme? Fără să‑şi lase cana jos, trase un scaun de sub masă cu piciorul.

— Te rog.

— Mersi.

Când se aplecă pentru a se aşeza, Sung‑min îşi puse instinctiv mâna peste cravată, chiar dacă aceasta era prinsă cu ac. Era ceva cunoscut la acel ac de cravată, ceva care îi aducea aminte de copilărie. Îşi aminti. Emblema asemănătoare unei păsări a companiei aviatice românești Tarom.

— Eşti pilot, Larsen?

— Tata era, răspunse el.

— Şi unchiul meu a fost. A zburat pe avioane de vână­toare IAR‑93.

— Serios? Produse în România.

— Cunoşti avionul?

— Nu, îmi amintesc doar că erau singurele avioane co­muniste care nu se fabricau în Uniunea Sovietică în anii 1970.

— Avioane comuniste?

Larsen schiţă un zâmbet.

— Genul de avioane pe care tata trebuia să le doboare dacă se apropiau prea mult.

— Războiul Rece. Aşadar ai visat să devii pilot?

El păru surprins. Ceva din expresia lui îi spuse Ale­xandrei că asta nu se întâmpla foarte des.

— E destul de neobişnuit să știi de avioanele IAR‑93 şi să porţi un ac de cravată cu sigla Tarom, adăugă ea.

— M‑am înscris la forţele aeriene, recunoscu el.

— Dar n‑ai fost admis?

— Aş fi fost admis, rosti el cu o asemenea încredere naturală de sine, că ea nu se îndoi de vorbele lui. Însă aveam spatele prea lung. Nu încăpeam în carlinga avioa­nelor de vânătoare.

— Puteai zbura cu alte tipuri de aeronave. De transport, elicoptere.

— Presupun că da.

Tatăl tău pilota avioane de vânătoare, nu ai fi fost fericit să ajungi o versiune mai palidă a lui, mai jos în ierarhia piloţilor. Mai bine cu totul altceva, îşi zise ea. Aşadar era un mascul alfa. Cineva care poate nu ajunsese unde dorea, dar era pe drum, ca ea.

— Anchetez o crimă…, zise el, iar ea înțelese din pri­virea lui rapidă că introducerea era un avertisment. Am câteva întrebări despre un anume Harry Hole.

Alexandra avu impresia că soarele intră în spatele unui nor şi că inima îi stătea în loc.

— Din jurnalul de apeluri de pe telefonul lui văd că v‑aţi apelat reciproc de câteva ori în ultimele săptămâni şi chiar în ultimele câteva zile.

— Hole? zise ea, ca şi cum trebuia să caute numele în minte, însă văzând pe chipul lui cât de falsă fusese. Da, am vorbit la telefon. Este un detectiv.

— Poate că aţi făcut mai mult decât să vorbiţi?

— Mai mult? Ce te face să crezi asta?

Alexandra încercă să ridice o sprânceană, dar nu fu deloc sigură că reuşise, căci simţea că nu mai avea control asupra niciunui muşchi al feţei.

— Două lucruri, zise Larsen. Acela că ai pretins instinc­tiv că nu‑ţi aminteşti numele lui, chiar dacă ai vorbit cu el de şase ori şi l‑ai apelat de 12 ori în ultimele trei săptămâni, două dintre apeluri fiind în seara de dinaintea zilei în care Rakel Fauke a fost descoperită moartă. Al doilea: în cursul aceloraşi trei săptămâni, telefonul lui a fost monitorizat de staţii care se suprapun cu adresa ta de acasă.

Sung‑min spuse toate acestea fără pic de agresivitate, suspiciune sau altceva care să‑i ofere ei o senzaţie de ma­nipulare sau tachinare.

Sau, mai degrabă, le rosti ca şi cum jocul se sfârşise deja, ca un crupier care nu mai avea niciun interes în joc când citea numărul câştigător, înainte de a aduna fisele de pe masă.

— Suntem… am fost iubiţi.

Când se auzi spunând asta, Alexandra înțelese că exact aşa fusese relaţia lor. Fuseseră iubiţi, nici mai mult, nici mai puţin. Iar relaţia se încheiase.

Însă a doua implicaţie a mărturisirii ei o copleşi abia după ce Sung‑min zise:

— Înainte de a continua, te sfătuiesc să te gândeşti dacă ai dori ca un avocat să fie prezent.

Probabil că ea făcu o mutră, căci Larsen se grăbi să adauge:

— Nu eşti bănuită de nimic, nu e un interogatoriu oficial, vreau în primul rând să adun informaţii despre Harry Hole, nu despre tine.

— Şi atunci de ce aş avea nevoie de un avocat?

— Pentru sfatul de a nu discuta cu mine, având în ve­dere că relaţia ta apropiată cu Harry Hole are potenţialul de a te lega de o crimă.

— Vrei să spui că e posibil să‑i fi omorât soţia?

— Nu.

— Ah! Crezi că am omorât‑o din gelozie.

— Aşa cum am spus, nu.

— Ţi‑am spus că noi doi nu ne mai vedeam.

— Nu cred că ai ucis pe cineva. Dar te avertizez, de­oarece răspunsurile pe care le dai ar putea duce la sus­piciunea că l‑ai ajutat să evite să fie acuzat de uciderea soţiei lui.

Alexandra realiză că făcuse cel mai clasic gest drama­tic de primadonă când strânse şiragul de perle de la gât.

— Aşadar, zise Sung‑min Larsen, coborându‑şi vocea când văzu o persoană intrând în cantină. Continuăm conversaţia?

O informase că putea apela la un avocat, chiar dacă îi complica misiunea. Şi‑ar fi coborât tonul din consideraţie pentru ea, chiar dacă ar fi fost singuri în încăpere. Poate că se putea avea încredere în el. Alexandra se uită în ochii lui căprui şi calzi. Îşi lăsă mâna să cadă. Se îndreptă de spate, împingându‑şi — poate inconştient — sânii înainte.

— N‑am nimic de ascuns.

Din nou acel zâmbet pe jumătate schiţat. Alexandra simți că abia aştepta să vadă şi restul.

Sung‑min se uită la ceas. Ora 16. Trebuia să‑l ducă pe Kasparov la veterinar, nu‑i convenea deloc că fusese convocat în biroul lui Winter.

Însă terminase cu ancheta. Nu avea nimic concret, dar avea tot ce trebuia.

Mai întâi, dovedise că alibiul lui Hole — furnizat de vecinul lui, Gule — nu valora nimic. Reconstituirea ară­tase că acesta nu avusese cum să audă dacă Hole era în apartamentul lui sau dacă ajunsese acasă şi plecase după aceea. În mod cert Hole se gândise şi el la asta, deoarece Gule spusese că îi pusese exact aceleaşi întrebări.

În al doilea rând, expertul 3D Freund îşi terminase analiza. Nu se puteau extrage multe informaţii din ima­ginile cu silueta cocoşată care intrase în casa lui Rakel la 23:30 în noaptea crimei. Silueta părea de două ori mai voluminoasă decât Harry Hole, însă Freund spusese că probabil era aplecată înainte şi haina îi atârna în faţă. De asemenea, poziţia făcea imposibilă determinarea înălţi­mii. Însă când ieşise, trei ore mai târziu, la ora 2:30 noap­tea, persoana era în mod clar mai trează, stând dreaptă în cadrul uşii, arătându‑şi silueta zveltă reală şi având aceeaşi înălţime ca Harry Hole, în jur de 1,92 metri. Se urcase într‑un Ford Escort înainte de a‑şi aminti să înde­părteze camera video de supraveghere, după care plecase.

În al treilea rând, obţinuse o dovadă decisivă de la Alexandra Sturdza.

Pe chipul ei dur, dar expresiv, apăruse o umbră de deznădejde tăcută când el îi spusese despre probele pe care le aveau împotriva lui Harry Hole. O expresie care, treptat, fusese înlocuită de una de resemnare. În cele din urmă, o văzuse abandonându‑l clar pe bărbatul la care pretindea că renunţase deja. După care o pregătise cu blândeţe pentru câteva veşti şi mai proaste. Şi îi spusese că Hole murise. Că se sinucisese. Că — privind situaţia în ansamblu — poate că era mai bine aşa. În acel moment, în ochii ei apăruseră lacrimi, iar el se gândise să‑şi aşeze mâna peste a ei, care zăcea încremenită pe masă. Doar o atingere blândă, de liniştire, după care să‑şi îndepărteze mâna. Însă n‑o făcuse. Poate că ea îi sesizase intenţia, căci atunci când îşi ridicase din nou cana cu cafea, o făcuse cu stânga, lăsându‑şi dreapta nemişcată, ca o invitaţie. După care îi povestise totul, din câte putea estima el. Iar cele aflate întăreau bănuiala lui Sung‑min că Hole comisese crima la beţie, când îşi pierduse cumpătul, după care uitase în mare parte ce se întâmplase şi îşi petrecuse ultimele zile din viaţă anchetându‑se pe sine însuşi, de unde şi povestea cu Gule.

O lacrimă se prelinsese pe unul dintre obrajii Alexan­drei şi Sung‑min îi oferise batista lui. O văzuse surprinsă de gest, probabil pentru că nu era obişnuită ca bărbaţii norvegieni să aibă la ei batiste proaspăt călcate.

Plecaseră din cantina care începea să se umple şi se duseseră în laboratorul Institutului Medico‑Legal, unde ea îi arătase pantalonii pătaţi de sânge de la Hole. Ale­xandra îi spuse că analiza era aproape terminată şi că exista o probabilitate mai mare de 90% ca sângele să îi fi aparţinut lui Rakel Fauke. Îi repetase explicaţia lui Harry privitoare la modul în care ajunsese sângele pe pantaloni, anume că el îngenunchease lângă cadavru după ce Rakel fusese descoperită şi că pantalonii lui intraseră în contact cu balta de sânge.

— Incorect, rostise Sung‑min. El nu purta acei panta­loni când a fost la locul faptei.

— De unde ştii asta?

— Eram acolo. Am vorbit cu el.

— Şi ţii minte ce pantaloni purta?

Sung‑min îşi înăbuși o replică spontantă de genul „bineînţeles“ şi se mulţumise cu un simplu „da“.