Titlu original: 8 Lives of a Century-Old Trickster
Limba originală: engleză
Traducere și note: Mihaela Doagă
ISBN: 978-606-40-2181-6
Format: 130x200mm, paperback cu clape
352 pagini
Preț: 55.00 lei
Colecția Fiction Connection
Roman nominalizat la Premiului Women’s Prize 2024
Când trăieşti în apropierea graniţei cu Coreea de Nord, regula jocului este „totul sau nimic“, o bătălie constantă din care ieși câştigător sau învins.
Prin această lume periculoasă, bântuie o femeie remarcabilă care a descoperit că, pentru a rămâne în viață, trebuie să fii un „trickster“ care nu se dă înapoi de la nimic.
Inspirată de povestea adevărată a uneia dintre cele mai bătrâne femei care au reuşit prin propriile forțe să fugă din Coreea de Nord, cartea de faţă țese, în opt capitole seducătoare și întunecate, o istorisire complexă despre supravieţuire, traumă și familie. Tricksterul lui Mirinae Lee este o figură polimorfă — de-a lungul acestor capitole îmbinate cu măiestrie ne apare ca sclavă, iluzionistă, criminală, teroristă, spioană, amantă şi mamă — o femeie care trebuie adesea să aleagă varianta de neconceput, ca să poată supravieţui războiului şi ocupaţiei Coreei.
„Captivant, seducător… vă va ţine în suspans cu privire la ce e adevărat în povestea de faţă.“ New York Times
Book Review
„Un roman ameţitor care reconstituie istoria Coreei de-a lungul secolului XX prin povestea hipnotică, sfâșietoare și profund fragmentată a unei femei și a multiplelor ei avataruri.“ Monica Ali, autoarea romanului Căsătorie din dragoste
„«Deosebit de original» este un calificativ prea modest pentru această capodoperă incitantă, care te poartă pe întregul mapamond și de la un deceniu la altul. Lee a reușit imposibilul — dintr-un secol scindat, dominat de chin și trădări, a ţesut un roman de o frumuseţe aparte, plin de suflul reînnoirii.“ Junot Díaz, autorul romanului Scurta și minunata viaţă a lui Oscar Wao
Mirinae Lee s-a născut și a crescut în Seul. A publicat proză scurtă în Antioch Review, Meridian, Black Warrior Review, Pleiades, Shenandoah și Massachusetts Review. Locuiește în Hong Kong împreună cu soțul și copiii. Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul este primul său roman.
„Frumosul roman al lui Lee este o poveste despre supraviețuire, traumă și dragoste în cele mai tumultuoase vremuri ale Coreei moderne. Limbajul metaforic și liric, narațiunea brutală și tulburătoare și stilul impecabil îi vor ține pe cititori cu sufletul la gură până la sfârșit.“ Booklist
„O poveste captivantă, care se desfășoară pe fundalul istoriei turbulente a Coreei… Sclipitoare și originală.“ Washington Post
FRAGMENT ÎN EXCLUSIVITATE
Ştiam unde ţin materialele medicale. Erau stivuite în spaţiul de depozitare improvizat de la etaj, aproape de uşa Camerei Maimuţelor, la care nu aveam acces. Gardianul coreean care patrula noaptea ţinea mereu cheia la el. Mi-am dat seama că nu avea niciodată încredere totală în mine, când venea vorba de fete sau de bunurile de valoare. Nu mă deranja: eram un hoţ de buzunare înnăscut, supravieţuisem războiului, fără ruşine, prin furtişaguri. Nu încercam să fur doar căldura altor trupuri, le luam şi bunurile de valoare. Alimentele, banii, medicamentele — orice. Orice ţineau ascuns la piept mă ajuta să supravieţuiesc de la o zi la alta.
Iar otrava nu-mi era străină — deloc. Era un chip pe care-l întrezăreşti în mulţime, un chip cunoscut, care-ţi zâmbeşte complice. Sau o santinelă mititică, stând de strajă în dreptul buzunarului meu plin de secrete sumbre. Împreună cu tine, am doborât deja doi bărbaţi, îmi şoptea glasul ei la ureche. Da, era o ea, nu un el, pentru că este, se spune, un mod feminin de a comite fapta: viclean şi perfid, ca urmare, niciodată o metodă îndeajuns de masculină. Pentru mine, era singura metodă imaginabilă, la cât de neputincioasă eram, lipsită de opţiuni şi demnitate. Când mâinile care ar trebui să te ocrotească vin spre tine gata să te sugrume, nu simţi nicio ruşine în a te folosi de singurii dinţi cu care mai poţi muşca. Pentru numele Domnului, otrava era adevărata democraţie: ea nu discrimina — îţi venea de hac, indiferent dacă erai bogat sau sărac, capitalist sau comunist, femeie sau bărbat.
Deşi am fost tentată, nu mi-am destăinuit niciodată adevărata identitate lui Jenny, nici oricărei alte femei din Casă. Oricât tânjeam să le salvez, evitam ataşamentele. Nu stăteam la şuete cu ele. Le evitam sau le ignoram privirile rugătoare. Ştiam că acele chipuri urmau să-mi apară în vis multă vreme după ce avea să se risipească mirosul focului de artilerie. M-am străduit să nu le reţin numele, numele acelea din două silabe deja familiare, care aveau să-mi ţâşnească de bunăvoie de pe buze dacă le îngăduiam. Niciun nume, în afară de al lui Jenny, desigur.
Simţeam că Jenny, ca şi Yongmal, apăruse în viaţa mea prin intervenţia unei forţe asupra căreia nu aveam niciun control. Mi-am dorit ca ochii ei de şoim, privirile acelea chiorâşe, tulburătoare, dar incitante, să-şi păstreze înverşunarea şi aerul perfid. Mi-am dorit s-o păstrez aşa în amintire. Astfel că, atunci când a venit ziua cu pricina — dimineaţa controlului medical lunar la oraş, dimineaţa în care le-am legat mâinile cu noduri alunecătoare, înşelătoare, pe care le puteau desface cu uşurinţă, doar cu o mișcare lungă și ușoară, după ce am strecurat revolverul gardianului în chiloţii lui Jenny, revolverul doar cu un glonţ lipsă, cel înfipt acum în ţeasta santinelei adormite, spunându-i să scoată arma doar când camionul începea să reducă viteza pe drumul abrupt, şerpuit, care tăia munţii, pentru a slobozi un glonţ în ceafa şoferului de îndată ce ea şi celelalte femei îşi eliberau discret mâinile din legături, dimineaţa în care i-am turnat şoferului minciuna pe jumătate adevărată că gardianul zăcea în nesimţire din nou, în stare de ebrietate, dimineaţa cea mare a singurei lor tentative de evadare, dacă norocul avea să rămână de partea lor –, am făcut ceva ce nu-mi propusesem să fac cu Jenny: am îmbrăţişat-o. Am tras-o spre mine şi am îmbrăţişat-o strâns din spate, furându-i un strop de căldură şi dându-i un pic din căldura trupului meu, astfel că acum aveam o părticică din ea, iar ea avea o părticică din mine. Am simţit un soi de tors uşurel dinspre toracele ei. Niciuna dintre noi nu s-a mişcat. Deşi doar pentru scurt timp, nicio grijă pe lume nu ne putea atinge.
Cea mai mare problemă ţinea de Casa în sine. Chiar şi cu gardianul, şoferul şi soldatul pus de pază scoşi din joc, Casa avea să rămână pe veci acolo, astfel că ne-ar fi fost imposibil să evadăm, chiar şi mult timp după ce am fi ieşit dintre acele ziduri. Aşa că începusem să şterpelesc combustibil. Orice putea aţâţa focul, de fapt: motorină din camion, gaz lampant pentru sobă, spirt din trusa medicală, până şi tăria cu un miros care te trăsnea, pe care o dosise gardianul după bufetul din bucătărie. Îi turnasem un strop din lichidul toxic, tulbure în sticlă ca s-o umplu la loc şi trăsesem morfină în seringă. Simţisem o recunoştinţă ironică la adresa medicilor şi a gardianului — ca mulţi alţi sclavi, învăţasem să adopt masca unui imbecil în timp ce stăteam cu urechea ciulită şi pândeam iepureşte, adunând constant firimituri de informaţii de la stăpân. Cât de straniu fusese până la urmă să văd chipul gardianului împăcat, abandonându-se somnului de veci, în contrast cu aerul lui obişnuit de nelinişte, cu ochii mari, agitaţi, rătăcind mereu de colo-colo, gata să se arunce asupra unui şoricel care încerca să fugă. I-am dăruit repausul de care avea nevoie, dar pe care n-ar fi putut niciodată să şi-l ofere.
Descoperisem măruntaiele vulnerabile, precum carnea vie, ale Casei, de sub pielea tăbăcită. Exteriorul de un gri-metalic era doar o faţadă, care ascundea scheletul de lemn frumos mirositor.
Dacă n-aveam cum să scăpăm din Casă, mi-am zis, ce-ar fi s-o întorc pe dos?
Cu grijă, am injectat lichidul furat în scheletul clădirii, îmbibând fiecare coloană şi grindă, fiecare colţ de parchet cu substanţa inflamabilă, cu mirosul ei pătrunzător şi, inspirând mireasma dulceagă şi lugubră, m-a luat cu ameţeală, capul mi s-a desprins parcă de trup, plutind de jur împrejurul Casei, cu un zâmbet straniu pe buze.
Aş fi putut să părăsesc imediat locul. În schimb, am urcat agale muntele din spatele Casei şi m-am furişat în pădurea deasă. Am rămas toată dimineaţa acolo, pândind din umbră.
Am văzut cum dădeau din aripi păsările de foc prin ferestrele zăbrelite, încălzindu-şi trupuşoarele spre a-şi lua zborul. Arzi, drăguţă, arzi — buzele mi-au schiţat cuvintele fără a scoate niciun sunet.
Ce splendoare! Ce plăcere! Să simţi văpaia, să vezi lucrurile arzând, mistuite de dansul limbilor de foc arămii, care se aţâţau între ele la fiecare capriciu pe care-l ţeseau. S-a întâmplat mult mai repede decât aş fi crezut, o puzderie de limbi pârjolitoare iţindu-se printre gratii, lingând şi dezmierdând peretele, aşternând un strat de negru învăpăiat peste griul tern. Curând, odată ce vântul şi-a schimbat direcţia, Casa a fost gata să-şi dea ultima suflare, împrăștiind licuricii scânteietori în direcţia mea, ecouri splendide ale flăcărilor care mi-au gâdilat chipul, lăsându-mi pete minuscule,
întunecate pe piele, pe care probabil că n-aveam să le mai pot spăla vreodată. Mai curând aveam să le port cu mândrie. Acum grinzile începeau să cadă huruind, ca un ropot de aplauze asurzitor. Mi-am dus arătătorul la nas pentru ultima oară, trăgând în piept mirosul stăruitor de gaz lampant. I-am inspirat adânc mireasma îmbătătoare. Apoi m-am mai uitat o dată pe îndelete la gurile căscate care se prăbuşeau și care fuseseră cândva ferestrele cu gratii de oţel. Probabil că-şi închipuiseră că acele gratii de metal aveau să ţină secretul compromiţător ascuns pe veci în Casă. Nu ştiau că lăsaseră o gânganie primejdioasă înăuntru — un incendiator, un trickster care schimbase taberele şi le dăduse foc la acoperiş, care-şi pusese în cap să doboare cu totul blestemata de Casă.
Fata Cu Cartea 