Am descoperit-o pe Anca Mizumschi dintr-o pură întâmplare, grație celor de la editura Herg Benet. Revizuiam ca de obicei lista noutățile livrești și privirea s-a oprit preț de câteva minute bune asupra unui volum de proză scurtă, intitulat foarte inspirat ”Țara mea suspendată”. Scris în tonul unor monologuri de calitate, volumul cuprinde niște veritabile scrisori, adresate unui spațiu mioritic, care își alungă în mod voit oamenii, aruncându-i în mrejele unui destin incert, pustat sub steaua nefericitelor plecări.

Cartea menține atenția cititorului focusat pe perceperea problemelor existente în spațiul românesc, fără a apela însă la faimosul sarcasm al emigrantului ideal, plecat în căutarea visului. Așa se face că Anca Mizumschi este cumva și plecată, și venită. Pe de o parte, scrie despre natura deficitară a Patriei, iar pe de altă parte îmbrățișează călduros amintirile din trecut, rememorând episoade savuroase din traiul românesc.

Tranșantă și deschisă, autoarea nu se eschivează de la asumarea culpei colective și nu încearcă prin mesajul pe care îl transmite să paseze vina, așa cum alte voci din spațiul cultural românesc continuă să o facă. Un pasaj relevant în acest sens este următorul:

Neșansa României – și poate nu numai a ei, ci a acestui colț de lume – este că, prin căderea comunismului, s-a suprapus schimbarea brutală a două tipuri de regimuri politice peste o schimbare universală de paradigmă

Prin urmare, autoarea nu poziționează România ca pe o țară eșuată, prin comparație cu basarabenii care deja au pus crucea pe spațiul lor, ci atinge ideea de neșansă, adică de start fals, alimentat cu diverse iluzii politice.

Am apreciat faptul că autoarea nu se oprește din a integra spațiul românesc în cel mondial, evaluând starea lucrurilor cu minte clară și ochi atent. Iată ce spune în acest sens:

Secolul XX – secolul a două războaie mondiale, al lagărelor de concentrare, al bombelor de la Hiroshima și Nagasaki – este dovada că orice civilizație, oricât ar fi ea de avansată tehnologic, se poate prăbuși într-un timp record sub presiunea unor impulsuri primare ca cele care stau la baza puterii malefice a unui dictator” 

Deși ar putea să pară că volumul înglobează doar schițe jurnalistice cu tentă memorialistică, în realitate acesta conține o formă concentrată de amintiri, despre cum România a căzut pradă unei istorii vitrege. De la episodul cu sobele comuniste până la istoria locului unde încep lucrurile (București de altădată), cartea ”Țara mea suspendată” este un mesaj general de la un om pentru care țara este o durere perpetuă și un regret sincer.

Unele pasaje au fost impresionante prin maniera cu care, în mod poetic, elogiază simboluri importante ale românilor:

Nu există gând înainte de cuvânt. Gândul își găsește forma numai în secunda în care îi este atașat un cuvânt. De aceea, cuvintele aleargă încoace și-ncolo se șlefuiesc unele pe altele, fugărindu-se până mor, renasc și se botează altfel în fiecare zi. Poți să strigi un cuvânt pe numele lui sau poți să îl strigi pe toate numele. Cuvintele au textură, miros, culoare și un fel de gust. Ele pot fi  lungi, elastice, palide, obosite sau vioaie. Uneori pot fi atinse cu buricele degetelor. Alteori pot fi doar mirosite […] Cuvintele sunt cea mai mare populație nomadă de pe glob. Demult, foarte demult, cuvintele au rotunjit pământul, iar noi, niște picături de mercur rostogolie pe catifeaua lumii, le-am urmat.

Plasticitatea și vitalitatea narațiunii plăsmuite de Anca Mizumschi fac din prezentul volum o lectură esențială, grație căreia am putea da răspuns unor întrebări actuale, definitorii pentru viitorul unei Românii mari, o Românie în care fiecare om va înceapă să gândească asupra carențelor și problemelor existente, căci:

Sfârșitul lumii nu e colectiv și nu vine la o dată fixă. Sfârșitul lumii e individual și poate fi în orice zi.

 Coperta_Tara-mea-suspendata_Anca-Mizumschi

Reclame