Nichita Stănescu scria că: „Nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zănatic”. Aş merge până la a afirma că nu poţi percepe zânele dacă măcar o dată nu ai încercat să faci minuni. Ana Mănescu este o zână şi o zănatică, o fată care scrie cu sufletul pe post de pix şi cu ochii pe post de hârtie. Aşa am simţit-o de la prima filă a volumului său „Sinuciderea Ielelor”, apărut în acest an la editura Herg Benet.

Sinuciderea Ielelor 2

          Volumul înglobează proză scurtă, dar care are un fir roşu comun al naraţiunii. Centrată pe exploatarea vie a fantasticului, cartea Anei Mănescu are câteva trăsături specifice atât tradiţionalismului şi cutumei române, cât şi mici tente din scrierile lui H.P. Lovecraft sau Stephen King. Spun asta nu pentru a face o comparaţie, căci nu acesta este scopul, ci pentru a încadra cât mai pe înţelesul cititorului, într-un anume gen, cartea Anei.

        Povestirile sunt construite într-o anumită manieră de crescendo, pornind de la regăsirea umanului până la învierea celor mai mari frici umane, dar toate la un loc sunt dimensionate pe magie, dar nu aşa cum ne-am obişnuit din basmele clasice, ci per a contrario, într-o nouă manieră.  Ana Mănescu ajunge să transforme povestea, să o rescrie aruncând fantasticul în mediul anodin, tern al realităţii. Cu toate că nu foloseşte artificii literare de anvergură, fapt demonstrat de maniera facilă cu care se poate devora naraţiunea, autoarea respectă canoanele prozei, construind personaje splendide, care îşi duc existenţa în scenele create de acest talentat păpuşar, autorul.

       În filele cărţii o să regăsiţi personaje care au o cu totul altă natură decât cea firească (legendarul balaur din povestea lui Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana), dar şi eroi noi, încărcaţi de prospeţime şi energie. Nu ştiu cum se face, dar toată lectura s-a păstrat o alertă, un fon mental sonor, vibrant, din care luau naştere tablouri vii, energizante. Remarcabilă este maniera cu care autoarea îşi dresează eroii, aruncându-i într-o lume paralelă, răsturnată, distrofică sau poate chiar epuizată. Naraţiunea în sine este un fel de mărturisire a fobiilor, de parcă un copil speriat ar ajunge să caute monştrii ascunşi sub pat sau chiar i-ar privi în ochi.

    Cert este că volumul „Sinuciderea Ielelor” se încadrează într-o literatură experimentală, de nişă, care vine să ne demonstreze eficacitate cu care tinerii pot reanima scriitura românească. Faptul că nu are frică de anumite mecanisme, că nu se teme să jongleze cu fantasticul, care din punctul meu de vedere este cel mai dificil şi sălbatic gen, fac din autoarea noastră o exponentă de calitate în avant-scena contemporană. În egală măsură, am apreciat viziunea clară a emancipării feminine, de care abundă eroinele cărţii.

          Sper din suflet să păstreze şi pe mai departe această alură interesantă de mister, de incantaţie în scrierile sale, căci, pe bună dreptatea, aceasta este cartea sa de vizită sau, mai bine spus, este tuşa sa de originalitate şi empatie scriitoricească. Nu îmi rămâne decât să o felicit pentru o carte care mi-a furat câteva seri bune (rar mi se întâmplă să am parte de festin cititoresc) şi care m-a făcut să îmi amintesc cât de important e să fii măcar uneori zână.

Puncte forte:

  • Multă magie şi suspans (ador astfel de mici bijuterii şi artificii literare)
  • Personaje reinventate, dar şi noi
  • Scene superbe, care pot face deliciul oricărui cititor, oricât de capricios nu ar fi
ISBN: 978-606-763-186-9
Data apariției: mai 2018
Număr de pagini: 192
Format: 13×20 cm
Tip copertă: broșată
Colecție: Cărțile Arven

Reclame